BAC 2010


Se zice că în tot răul este şi un bine. Viaţa ne învaţă acest lucru la fiecare pas.
Anul acesta a fost primul an în care am avut şansa să predau limba engleză în Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”. Aş avea multe de spus despre acest prim an, dar mă voi opri doar la ultima experienţă, extrem de plăcută – evaluarea elevilor din clasa a XII-a, aceea de a avea şansa să văd oameni în devenire, să dialoghez, să ascult, să citesc rânduri – uneori puerile, alteori extrem de mature şi responsabile, uneori opuse viziunilor noastre, alteori asemănătoare.
Nominalizarea in comisie a venit, din păcate, pe fondul grevei cadrelor didactice. Sunt lucruri care uneori nu-ti fac plăcere însă viața te confrunta cu situații cărora trebuie să le faci faţă.
Am fost încântată sa constat originalitatea majorităţii lucrărilor scrise . Nu am citit nici o lucrare asemănătoare şi le-am citit pe toate împreună cu colega mea, doamna profesoară Cristina Vişovan. Atât la proba scrisă cât şi la proba orală elevii au dat dovada de competenţe de comunicare demne de un liceu cu clase bilingv engleză.
Nu regret nici o secundă că i-am putut evalua pe unii dintre cei mai buni elevi ai judeţului nostru, că m-am putut convinge de un lucru extraordinar. Optimismul pedagogic este cheia succesului dascălului. Dacă îţi faci meseria cu drag, chiar şi în vremuri tulburi, dacă sincer crezi că aceşti copii au şansă să devină în primul rând oameni şi apoi buni specialişti în domeniul pe care şi-l aleg ei, dacă poţi să vezi valoarea în fiecare dintre ei, atunci poţi să ai satisfacţia că la sfârşitul anilor de liceu, atunci când le este dat să scrie despre prima lor zi în acest colegiu vei avea în faţa ta oameni pregătiţi pentru o nouă etapă.
Vei sta atunci uimit în faţa lucrărilor în care apar amănunte ce i-au marcat şi de care nici nu erai conştient ca dascăl. Vei observa că i-au marcat portretele de pe pereţii clasei, figuri ale unor oameni despre care nu ştiau nimic, că au fost bucuroşi să fie numiţi o familie şi să descopere pe parcurs că aşa şi era, că au văzut în dirigintele lor o a doua mamă, sau dimpotrivă i-au remarcat tinereţea şi priceperea, că au început experienţele lor de liceeni prin jocuri şi socializare sau că au fost aşezaţi în semicerc pentru a se simţi mai confortabil.
Dacă eşti un dascăl adevărat vei vedea că în patru ani ai format oameni care să fie în stare să analizeze, să argumenteze, să respecte, să asculte şi să decidă. Vei vedea că au învăţat să lucreze în echipă, să comunice şi să se prezinte decent la un examen, chiar dacă nu i s-a dat mare importanţă şi chiar dacă acum se încearcă să li se minimalizeze meritele şi reuşitele. Pentru unii subiectele au fost mult sub nivelul lor de engleză, dar niciunul nu a părut plictisit, nu a luat în derâdere examenul, chiar dacă profesorii cu vechime au fost în grevă. Dacă timpul ar fi permis ar fi fost o plăcere să porţi diferite discuţii, unele chiar contradictorii doar de dragul de a-i asculta. A fost plăcut să vezi că au curajul de a fi sinceri şi de a critica însuşi sistemul de învăţământ cu argumente, nu doar pentru a şoca şi că reuşesc să critice fără a jigni. Sunt convinsă că unii dintre ei au creat probleme de-a lungul anilor profesorilor de la clasă dar cu siguranţă nu au făcut nimic condamnabil la aceste examene. Chiar şi aceia în ochii cărora puteai citi spiritul de rebel, de nonconformist s-au prezentat decent şi matur. Tot respectul pentru fiecare dintre ei, pentru toţi cei 96 de elevi şi pentru toţi cei care i-au pregătit.
As fi vrut sa transcriu câteva rânduri răzleţe din unele lucrări care dovedesc implicarea şi succesul unor profesori în procesul de a forma caractere umane deosebite, de a lăsa amprenta lor pozitivă asupra personalității elevilor. Cu siguranta unii dintre dumneavoastră, mă refer la dascăli, v-ati fi recunoscut ca diriginţi în rândurile scrise de elevi.