TL+ Baia Mare
December 10th
"Esential educatia"
Moderator: Camelia Rus
Participants:
Mariana Hudrea
Ioan Tiplea
Adrian Andreica
Thursday, December 11, 2008
Tuesday, December 09, 2008
Glosse de călătorie cu valenţe... pedagogice!
prof. Ioan ŢIPLEA, CN Mihai Eminescu
De curând, m-am reîntors din Franţa, unde, vreme de 7 zile, am participat la o reuniune de proiect internaţional pe tema migraţiei, laolaltă cu reprezentanţi (elevi şi profesori) din şase ţări. Acesta este pretextul acestor... glosse.
Întrebat fiind de către prieteni, elevi şi colegi, ce impresie mi-a lăsat Franţa, am răspuns că, aşa cum am văzut-o eu, Franţa e o ţară încântătoare, în planul culturii şi civilizaţiei, şi surprinzătoare, în planul civilităţii, adică al comportamentului civilizat. Intenţionat, las la o parte impresiile ce vizează primul plan, consemnând impresiile mele cu privire la atitudinea şi comportamentul oamenilor pe care i-am întâlnit. Or, pe acest palier, pornind de la propriile observaţii, constatările făcute sunt surprinzător de favorabile francezilor. Observând comportamentul omului obişnuit în diferite situaţii de viaţă (la şcoală, pe stradă, în autobuz, în tren, în restaurant, în muzee, magazine ori în familie), am conştientizat discrepanţele uriaşe dintre noi şi ei în planul civilităţii, al atitudinii, al comportamentului civilizat. Civilitatea cetăţeanului, peste tot în lume, ar trebui să se afle pe acelaşi nivel cu cel atins de civilizaţia căreia aparţine. Însă civilitatea (comportamentul civilizat) nu este produsul sau reflexul civilizaţiei. Dimpotrivă, cred eu, civilizaţia este produsul şi oglinda civilităţii, iar civilitatea este produsul educaţiei. Aşadar, în opinia mea, nivelul şi calitatea unei civilizaţii sunt determinate de nivelul şi calitatea educaţiei acelui popor care a plămădit acea civilizaţie. Ori, şi din acest punct de vedere, al calităţii educaţiei în familie, în şcoală, nu sunt deloc avantajaţi în această comparaţie. De la elevii mei, găzduiţi de colegii lor francezi, am aflat un lucru ce poate fi considerat uimitor, pentru mulţi dintre noi. El se referă la faptul că, încă de mici, copiii învaţă, în familie, respectul faţă de reguli, norme şi legi. Ei ştiu că, odată fixate, regulile nu se negociază, ele se respectă, se aplică, şi atât. Dacă în familie se stabileşte un lucru, spre exemplu: culcatul copiilor la ora 21.00, indiferent de vârsta lor, atunci acest lucru se aplică fără niciun comentariu. Nu se negociază, nu se amână, ci se pune în aplicare, adică se respectă regula. Acest fapt, trăit de către elevii mei, ar contraria şi ar revolta pe mulţi dintre copiii noştri, cum s-a întâmplat de altfel cu ei, care mi s-au plâns, considerându-l absurd, întrucât sunt obişnuiţi (pentru că le-a fost permis de către părinţi) să se culce când vor şi nu când trebuie sau se cuvine. Pornind de la acest exemplu mărunt, se poate afirma că dacă un tânăr este educat din familie, adică în spaţiul privat, să respecte regulile ce rânduiesc acest spaţiu, dacă îşi va forma deprinderea de a respecta norma stabilită, atunci, cu siguranţă, şi în spaţiul public se va comporta la fel, adică va respecta normele şi legile. Dimpotrivă, dacă în spaţiul privat domneşte arbitrariul, dacă în familie nu există şi nu se cultivă respectul faţă de regulă, ori, Doamne fereşte, dacă cel care fixează regulile este copilul, iar nu părinţii, care acceptă ori tolerează asemenea stări de lucruri, atunci un asemenea tip de atitudine şi de antieducaţie nu poate genera decât comportamente egoiste, arbitrare, anarhice şi după bunul plac, lipsite de responsabilitate. Iar acolo unde domneşte bunul plac se instaurează anarhia socială, însă unde domneşte norma, legea, care sunt respectate, acolo se instaurează ordinea socială. Pornind de la asemenea premise şi, totodată, constatări, susţin că, pe acest plan - al comportamentului social pe toate palierele - diferenţa dintre Franţa şi România este similară cu diferenţa dintre democraţie şi anarhie. Afirmaţia recentă poate fi susţinută şi pe baza altor constatări, cu valoare argumentativă:1. În fiecare dimineaţă, fără îmbrânceli, îmbulzeală, hărmălaie ori înjurături, cum se întâmplă frecvent la noi, ci cu răbdare, în linişte şi ordine elevii urcau în autobuzele ce-i transportau la şcoală. Apoi, în autobuze, deşi uneori erau aglomerate, nu tu voficerări, hărmălaie sau îmbrânceli. 2. Lucrul cel mai surprinzător pentru mine, obişnuit pentru ei, se întâmpla zilnic între orele 12.00-14.00, când elevii liceului luau masa de prânz la cantina şcolii. Pe un hol imens, într-un spaţiu marcat, aşteptau în ordine şi linişte, vorbind în şoaptă, cam tot timpul între aceste ore, să le vină rândul să intre în sala de mese, cam 500/ 600 de elevi. Nu tu agitaţie, nu tu îmbrânceli şi, mai ales, nu tu supraveghetori. A fost singurul fapt surprinzător, pentru mine, ca dascăl. O asemenea scenă, cu toată experienţa profesională, destul de mare (de 17 ani) pentru mine, cel puţin, este de neimaginat în liceele din România. Ea ar fi posibilă numai dacă aceşti elevi ar fi flancaţi de tot atâţia poliţişti ori dascăli!Acest fapt evocat reflectă, încă o dată, cu claritate, faptul că, nu numai din şcoală, ci încă din familie, copiii francezi sunt educaţi, obişnuiţi cu ordinea şi disciplina, învăţând, aşa cum am arătat mai devreme, să respecte regulile şi normele sociale, să dea dovadă de civilitate, calitate definitorie a comportamentului democratic...
De curând, m-am reîntors din Franţa, unde, vreme de 7 zile, am participat la o reuniune de proiect internaţional pe tema migraţiei, laolaltă cu reprezentanţi (elevi şi profesori) din şase ţări. Acesta este pretextul acestor... glosse.
Întrebat fiind de către prieteni, elevi şi colegi, ce impresie mi-a lăsat Franţa, am răspuns că, aşa cum am văzut-o eu, Franţa e o ţară încântătoare, în planul culturii şi civilizaţiei, şi surprinzătoare, în planul civilităţii, adică al comportamentului civilizat. Intenţionat, las la o parte impresiile ce vizează primul plan, consemnând impresiile mele cu privire la atitudinea şi comportamentul oamenilor pe care i-am întâlnit. Or, pe acest palier, pornind de la propriile observaţii, constatările făcute sunt surprinzător de favorabile francezilor. Observând comportamentul omului obişnuit în diferite situaţii de viaţă (la şcoală, pe stradă, în autobuz, în tren, în restaurant, în muzee, magazine ori în familie), am conştientizat discrepanţele uriaşe dintre noi şi ei în planul civilităţii, al atitudinii, al comportamentului civilizat. Civilitatea cetăţeanului, peste tot în lume, ar trebui să se afle pe acelaşi nivel cu cel atins de civilizaţia căreia aparţine. Însă civilitatea (comportamentul civilizat) nu este produsul sau reflexul civilizaţiei. Dimpotrivă, cred eu, civilizaţia este produsul şi oglinda civilităţii, iar civilitatea este produsul educaţiei. Aşadar, în opinia mea, nivelul şi calitatea unei civilizaţii sunt determinate de nivelul şi calitatea educaţiei acelui popor care a plămădit acea civilizaţie. Ori, şi din acest punct de vedere, al calităţii educaţiei în familie, în şcoală, nu sunt deloc avantajaţi în această comparaţie. De la elevii mei, găzduiţi de colegii lor francezi, am aflat un lucru ce poate fi considerat uimitor, pentru mulţi dintre noi. El se referă la faptul că, încă de mici, copiii învaţă, în familie, respectul faţă de reguli, norme şi legi. Ei ştiu că, odată fixate, regulile nu se negociază, ele se respectă, se aplică, şi atât. Dacă în familie se stabileşte un lucru, spre exemplu: culcatul copiilor la ora 21.00, indiferent de vârsta lor, atunci acest lucru se aplică fără niciun comentariu. Nu se negociază, nu se amână, ci se pune în aplicare, adică se respectă regula. Acest fapt, trăit de către elevii mei, ar contraria şi ar revolta pe mulţi dintre copiii noştri, cum s-a întâmplat de altfel cu ei, care mi s-au plâns, considerându-l absurd, întrucât sunt obişnuiţi (pentru că le-a fost permis de către părinţi) să se culce când vor şi nu când trebuie sau se cuvine. Pornind de la acest exemplu mărunt, se poate afirma că dacă un tânăr este educat din familie, adică în spaţiul privat, să respecte regulile ce rânduiesc acest spaţiu, dacă îşi va forma deprinderea de a respecta norma stabilită, atunci, cu siguranţă, şi în spaţiul public se va comporta la fel, adică va respecta normele şi legile. Dimpotrivă, dacă în spaţiul privat domneşte arbitrariul, dacă în familie nu există şi nu se cultivă respectul faţă de regulă, ori, Doamne fereşte, dacă cel care fixează regulile este copilul, iar nu părinţii, care acceptă ori tolerează asemenea stări de lucruri, atunci un asemenea tip de atitudine şi de antieducaţie nu poate genera decât comportamente egoiste, arbitrare, anarhice şi după bunul plac, lipsite de responsabilitate. Iar acolo unde domneşte bunul plac se instaurează anarhia socială, însă unde domneşte norma, legea, care sunt respectate, acolo se instaurează ordinea socială. Pornind de la asemenea premise şi, totodată, constatări, susţin că, pe acest plan - al comportamentului social pe toate palierele - diferenţa dintre Franţa şi România este similară cu diferenţa dintre democraţie şi anarhie. Afirmaţia recentă poate fi susţinută şi pe baza altor constatări, cu valoare argumentativă:1. În fiecare dimineaţă, fără îmbrânceli, îmbulzeală, hărmălaie ori înjurături, cum se întâmplă frecvent la noi, ci cu răbdare, în linişte şi ordine elevii urcau în autobuzele ce-i transportau la şcoală. Apoi, în autobuze, deşi uneori erau aglomerate, nu tu voficerări, hărmălaie sau îmbrânceli. 2. Lucrul cel mai surprinzător pentru mine, obişnuit pentru ei, se întâmpla zilnic între orele 12.00-14.00, când elevii liceului luau masa de prânz la cantina şcolii. Pe un hol imens, într-un spaţiu marcat, aşteptau în ordine şi linişte, vorbind în şoaptă, cam tot timpul între aceste ore, să le vină rândul să intre în sala de mese, cam 500/ 600 de elevi. Nu tu agitaţie, nu tu îmbrânceli şi, mai ales, nu tu supraveghetori. A fost singurul fapt surprinzător, pentru mine, ca dascăl. O asemenea scenă, cu toată experienţa profesională, destul de mare (de 17 ani) pentru mine, cel puţin, este de neimaginat în liceele din România. Ea ar fi posibilă numai dacă aceşti elevi ar fi flancaţi de tot atâţia poliţişti ori dascăli!Acest fapt evocat reflectă, încă o dată, cu claritate, faptul că, nu numai din şcoală, ci încă din familie, copiii francezi sunt educaţi, obişnuiţi cu ordinea şi disciplina, învăţând, aşa cum am arătat mai devreme, să respecte regulile şi normele sociale, să dea dovadă de civilitate, calitate definitorie a comportamentului democratic...
Articol pubicat in Glasul Maramuresului din 5 dec. 2008
Subscribe to:
Posts (Atom)